Despre Iluminare

spiritualitatea_astazi Mintea imi spune ca eu pot face un lucru bun sau un lucru rau, pot ajuta pe cineva sau il pot distruge.

Aceeasi minte imi spune ca pot face un lucru sau, la fel de bine, ma poate incredinta ca nu voi putea   niciodata  sa realizez respectivul lucru.

Tot ea imi spune ca ar putea sa imi placa ceva sau  din contra, ar putea sa imi displaca.

Si astfel de antagonisme ar putea continua.

Totusi intrebarea rationala care apare este: atunci, cine sunt eu? Deduc ca pot fi bun sau rau, docil sau   amenintator, capabil sau nu, optimist sau nu, mandru sau modest, etc.

Mintea  imi spune ca intotdeauna ma pot afla in una sau mai multe ipostaze, asa cum doreste ea.

Dar Eu, cumva, nu sunt doar unul? Pot fi unul intr-o anumita circumstanta si altul in alta situatie?

Cine sunt Eu de fapt, atunci?

In urma acestui rationament deduc ca Eu sunt cu totul altceva decat mintea. Eu sunt o alta                  ,, entitate’’, sunt altceva, sunt sinele meu, fiinta.

Si cred ca asa si este. Mintea cu siguranta ca este localizata in creier. Insa unde ma aflu Eu? Sinele meu, fiinta mea?

Cumva sunt localizat in inima?

Ceea ce pot concluziona este ca una sunt Eu, sinele meu si una este mintea mea. Doua entitati distincte. Atunci care ar fi rolul mintii mele?

Probabil sa serveasca sinelui meu in lumea pamanteana, in viata de zi cu zi. Si in acest sens mai vin cu un argument: la moarte, creierul, ca parte componenta a organismului, moare si el, se descompune, dispare si deci implicit si gandirea, insa sinele meu, sufletul, stim cu totii ca isi continua existenta intr-o alta dimensiune.

In afara ateismului, toate popoarele si religiile din istoria lumii sunt de accord cu faptul ca sufletul nu dispare, el imbraca aura nemuritoare, care continua destinul cosmic. Si nici nu ar avea alt sens; de ce sa mai existe gandirea si dupa moarte? Credeti ca in fata lui Dumnezeu ar ai avea vreo importanta gandirea logica? Credeti ca vreunui spirit i-ar mai fi necesara mintea rationala pentru a face judecati logice cu divinitatea? Nu are sens.  In fata divinitatii nu conteaza decat sinele nostru, eul nostru profund, sufletul, fiinta noastra.

De aceea sustin idea ca mintea noastra , gandirea rationala, este necesara doar pentru a fi de folos spiritului nostru in calatoria pamanteana. In lumea noastra, chiar si Dumnezeu se reveleaza mai curand spiritului si mai putin Il putem cunoaste cu ajutorul gandirii.

Nu cred ca as putea fi de acord cu celebra ,, Cuget, deci exist’’ a lui Decartes, deoarece existenta nu este legata de gandire, transcede si dupa disparitia mintii. Celebrul filozof a avut o viziune ingusta, nu a luat in consideratie dimensiunea infinit temporala a sinelui.

Totusi, nu doresc ca prin aceste randuri sa minimizez importanta gandirii in viata noastra. Ea este ceea care ne spune ce este bun pentru noi, ce decizii sa luam, ce alternative avem, cum sa procedam, intr-un cuvant devine conducatoarea noastra, a sinelui nostru, a fiintei noastre si astfel , fara sa ne dam seama, devenim prizonierii gandirii, sclavii ei, eul nostru interior, fiinta noastra se dilueaza, ajungand conduse de ceva extern, devenim supusi si simpli executanti ai ordinelor produse de gandurile noastre. Astfel, putin cate putin, sinele nostru etern devine rob, apare o lupta interioara foarte acerba intre noi si mintea noastra si se instaleaza nefericirea.

Simtim ca in noi se desfasoara simultan doua identitati: eul nostru si mintea care ne copleseste si ne subjuga. Astfel apare in suflet o batalie foarte surda de eliberarea a spiritului.

Unii dintre noi suntem atat de acaparati de aceasta imensa putere a mintii noastre, incat nici macar nu mai ajungem sa constientizam faptul ca am devenit de fapt robi.

Altii dintre noi, constientizam inrobirea si ne straduim sa scapam de ea, de a recastiga suverantitatea fiintei noastre, a sufletului nostru.

Alti oameni, putini la numar, reusesc sa doboare puterea mintii, sa iasa din aceasta robie.

Si cum au reusit victoria asupra mintii? Prin straduinta, au coboarat mintea lor in salasul sufletului, al fiintei, al sinelui interior, adica in inima. Mintea a coborat in inima; s-a produs o simbioza, s-a contopit cu sufletul.

Starea celui care ajunge la aceasta performanta este una de beatitudine, de bucurie permanenta, liniste si binecuvantare. Se numeste Iluminare.

 

 

 

Leave a Reply