Mi-am amintit recent de un dialog, dintr-un roman camilpetrescian, purtat între un intelectual aristocrat şi o femeie, căreia i se destăinuia. Am rămas în memorie cu amintirea acestui pasaj din conţinutul respectivei opere literare şi, în timp, a constituit, după împrejurări, obiectul analizei mele intelectuale… E o lectură postadolescentină, aşa încât, dacă nu reuşesc să am o acurateţe în prezentare, importante rămân, în ultimă analiză, interpretările din scrierea mea…rugând, totodată, pe eventualii cititori, să manifeste îngăduinţă…
Înainte de a intra propriu-zis în subiect, aş adăuga că, în opinia mea, o operă artistică, de o aleasă valoare, se impune tocmai pentru că este în timp susceptibilă de infinite interpretări nuanţate date de consumatorul de cultură…
Dialogul dintre cele două personaje îl prezintă pe intelectualul aristocrat confesându-se unei femei, pasagere în viaţa sa, despre o iubită a lui. Realitatea prezentată de acesta era aceea că iubita sa îl făcuse să sufere.
Ca răspuns la cele afirmate de aristocrat, interlocutoarea sa îi răspundea invariabil: „femeia trebuie iubită”, chiar şi atunci când, în aserţiunile sale, bărbatul devenea imperativ, întrebându-se retoric, dacă femeia trebuie iubită şi atunci când îi nesocoteşte bărbatului iubirea, când îi nesocoteşte demnitatea ori reputaţia, dând a se înţelege că verdictul său moral şi logic este acela că o astfel de femeie ar fi destinatara unei iubiri nemeritate, lăsând, aşadar, aparenţa convingerii sale că o astfel de femeie nu trebuie iubită.
Subliniez încă o dată răspunsul ferm al interlocutoarei aristocratului, în ideea că „femeia trebuie iubită”, subliniind practic o convingere a sa cu valoare de principiu de viaţă.
Desigur, trebuie să observăm că bărbatul insista pe un caz particular, individualizat printr-un ansamblu faptic, în timp ce femeia interlocutoare îi răspundea printr-o concluzie de principiu, care parcă era desprinsă din filosofia eternei relaţii dintre bărbat şi femeie…
La momentul când citeam acel dialog m-am oprit din lectură ca să deliberez. Am considerat că afirmaţia femeii era corectă. Femeia trebuie să fie iubită de bărbat, ca principiu călăuzitor al filosofiei vieţii, chiar dacă în foarte multe situaţii femeile îi fac pe bărbaţi să sufere. Există o predestinare, de esenţă umană, ca bărbatul să iubească femeia.
După o vreme mi-am reamintit de acest dialog şi m-am întrebat dacă problema, în chip logic, ar putea fi prezentată şi invers. Bărbatul ar trebui iubit de femeie, ca principiu general, chiar dacă în nenumărate situaţii bărbaţii aduc nefericire şi suferinţă în viaţa multor femei?
Pentru identitate de raţiune, în raport de toate consideraţiile avute în vedere, atunci când am răspuns că femeia trebuie iubită, mi-am răspuns, mie însumi, că bărbatul trebuie iubit…
O perioadă îndelungată din viaţa mea nu am mai interpretat acel dialog din romanul camilpetrescian… Consideram însă că acea lectură a contribuit la conturarea experienţei mele de viaţă şi că fusese un interesant exerciţiu intelectual pentru mine. Nu mai vedeam alte nuanţe, care s-ar fi putut desprinde din acel dialog literar…
De curând, mi-am reamintit acel pasaj literar…
Nu mi-am negat concluziile la care ajunsesem în trecut, însă mi-am mai pus o întrebare. M-am întrebat dacă intelectualul aristocrat, contrar discursului său imperativ, continua să o mai iubească pe acea femeie, care îl făcuse să sufere profund…
Mi-am răspuns. Chiar şi atunci când rostea cu cel mai mare talent oratoric discursul său, întemeiat pe logica sa şi pe morala sa subiectivă, continua să fie profund îndrăgostit de femeia care îi adusese atâta nefericire în viaţă. Discursul său, deşi crea aparenţa unui verdict, se contura doar precum un discurs justiţiar. Era logic. Era moral, dintr-o perspectivă etică. Dar el, aristocratul intelectual, continua să o iubească pe acea femeie.
Nu pot lăsa fără explicaţii ceea ce am afirmat. Voi spune, aşadar, că dacă nu ar fi fost profund îndrăgostit, ar fi fost cu totul indiferent în raport de o femeie care, foarte probabil, i-a răspuns cu o impoliteţe funciară expresiei iubirii sale, care îi era destinată. Rafinamentul său intelectual şi înălţimea sa aristocratică s-ar fi polarizat pe o problemă de filosofie de rigoare intelectuală, departe de orice influenţă subiectivă afectivă… Dar nu trata cu indiferenţă situaţia sa afectivă. Măiestria sa intelectuală se continua cu măiestria sa oratorică. Filosofia sa era una legată de decepţia iubirii şi de justetea împrejurării concrete în care el era subiect. Devenise justitiarul în plan intelectual al propriei sale cauze, în plan sentimental rămânând însă un prizonier al propriei sale iubiri.
Deşi grefată adeseori cu suferinţă, viaţa noastră întru iubire are farmecul ei… Iubirea noastră nu se supune legilor logicii…Poate că tocmai suferinţa dă farmecul iubirii…
Aşa gândesc acum, după ce mi-am amintit acel dialog, la distanţă de vreo 20 de ani, cel putin. Cred că dacă voi mai trăi alţi douăzeci de ani şi, dacă se va întâmpla să-mi mai reamintesc acel dialog camilpetrescian, va fi posibil să desprind alte consecinţe din conţinutul său ori chiar să-mi rectific opiniile…
În considerarea frumuseţii iubirii, desigur că trebuie să implor Divinitatea să-mi mai acorde câţiva ani…ca să trăiesc întru iubire şi spre a încerca să-i mai dezleg tainele…
av.Dragos Rotaru
