La inceputul anilor 50, un psihiatru american a observat ca numeroase persoane se imbolnaveau de diverse afectiuni doar datorita unor evenimente tulburatoare din viata lor: un deces, o pierdere a serviciului, o despartire, o cearta, neintelegeri, etc.

Denumise aceasta manifestare ,, sindromul soacrei” ( probabil ca aceasta reprezinta unul dintre cele mai nefaste lucruri de care poti avea parte in viata ).

El nota ca: ,, Deseori cineva raceste atunci cand ii vine soacra in vizita. Pacientii au mentionat atat de des soacrele, incat am ajuns sa le consideram o cauza obisnuita a bolilor in Statele Unite.”

In urma cercetarilor, medicul a constatat ca organismul nostru reactioneaza cateodata prin aparitia unor boli, ca urmare a unor evenimente neplacute din viata noastra.

Si mai grav de atat, aceasta reactiune a corpului nostru poate deveni mult mai ascunsa. Mintea noastra poate sa lucreze deseori in mod bizar.

Va dau un exemplu: poate ca ati dorit sa va apucati sa practicati un sport – mergeti la cateva antrenamente, vi se par grele, extenuante, corpul se resimte. S-ar putea sa se intample ca la viitorul antrenament sa aveti parte de o luxatie, o intindere musculara sau sa cadeti si sa va raniti.

Veti spune ca ati fost neatenti, ca ati avut ghinion, ca ati exagerat cu efortul fizic. Dar poate ca nu este asa. Poate ca in subconstientul vostru va doriti sa vi se intample ceva tocmai pentru a scapa de efortul chinuitor al antrenamentului sau al altui lucru nedorit. Astfel creierul nostru devine foarte creativ in a evita disconfortul.

Sunt foarte multe situatii in viata cand apar nejustificat, diverse forme de boli, accidente, raniri si nenumarate  lucruri neplacute, toate acestea datorate creierului nostru care nu este dispus sa faca ceva dificil si atunci prefera sa ,, creeze diverse pretexte” tocmai pentru a scapa de ceea ce vointa noastra ii impune.

Totul este sa nu ne dam batuti ci sa continuam.

Totusi, ce facem cu soacra?

 Mintea imi spune ca eu pot face un lucru bun sau un lucru rau, pot ajuta pe cineva sau il pot distruge.

Aceeasi minte imi spune ca pot face un lucru sau, la fel de bine, ma poate incredinta ca nu voi putea   niciodata  sa realizez respectivul lucru.

Tot ea imi spune ca ar putea sa imi placa ceva sau  din contra, ar putea sa imi displaca.

Si astfel de antagonisme ar putea continua.

Totusi intrebarea rationala care apare este: atunci, cine sunt eu? Deduc ca pot fi bun sau rau, docil sau   amenintator, capabil sau nu, optimist sau nu, mandru sau modest, etc.

Mintea  imi spune ca intotdeauna ma pot afla in una sau mai multe ipostaze, asa cum doreste ea.

Dar Eu, cumva, nu sunt doar unul? Pot fi unul intr-o anumita circumstanta si altul in alta situatie?

Cine sunt Eu de fapt, atunci?

In urma acestui rationament deduc ca Eu sunt cu totul altceva decat mintea. Eu sunt o alta                  ,, entitate’’, sunt altceva, sunt sinele meu, fiinta.

Si cred ca asa si este. Mintea cu siguranta ca este localizata in creier. Insa unde ma aflu Eu? Sinele meu, fiinta mea?

Cumva sunt localizat in inima?

Ceea ce pot concluziona este ca una sunt Eu, sinele meu si una este mintea mea. Doua entitati distincte. Atunci care ar fi rolul mintii mele?

Probabil sa serveasca sinelui meu in lumea pamanteana, in viata de zi cu zi. Si in acest sens mai vin cu un argument: la moarte, creierul, ca parte componenta a organismului, moare si el, se descompune, dispare si deci implicit si gandirea, insa sinele meu, sufletul, stim cu totii ca isi continua existenta intr-o alta dimensiune.

In afara ateismului, toate popoarele si religiile din istoria lumii sunt de accord cu faptul ca sufletul nu dispare, el imbraca aura nemuritoare, care continua destinul cosmic. Si nici nu ar avea alt sens; de ce sa mai existe gandirea si dupa moarte? Credeti ca in fata lui Dumnezeu ar ai avea vreo importanta gandirea logica? Credeti ca vreunui spirit i-ar mai fi necesara mintea rationala pentru a face judecati logice cu divinitatea? Nu are sens.  In fata divinitatii nu conteaza decat sinele nostru, eul nostru profund, sufletul, fiinta noastra.

De aceea sustin idea ca mintea noastra , gandirea rationala, este necesara doar pentru a fi de folos spiritului nostru in calatoria pamanteana. In lumea noastra, chiar si Dumnezeu se reveleaza mai curand spiritului si mai putin Il putem cunoaste cu ajutorul gandirii.

Nu cred ca as putea fi de acord cu celebra ,, Cuget, deci exist’’ a lui Decartes, deoarece existenta nu este legata de gandire, transcede si dupa disparitia mintii. Celebrul filozof a avut o viziune ingusta, nu a luat in consideratie dimensiunea infinit temporala a sinelui.

Totusi, nu doresc ca prin aceste randuri sa minimizez importanta gandirii in viata noastra. Ea este ceea care ne spune ce este bun pentru noi, ce decizii sa luam, ce alternative avem, cum sa procedam, intr-un cuvant devine conducatoarea noastra, a sinelui nostru, a fiintei noastre si astfel , fara sa ne dam seama, devenim prizonierii gandirii, sclavii ei, eul nostru interior, fiinta noastra se dilueaza, ajungand conduse de ceva extern, devenim supusi si simpli executanti ai ordinelor produse de gandurile noastre. Astfel, putin cate putin, sinele nostru etern devine rob, apare o lupta interioara foarte acerba intre noi si mintea noastra si se instaleaza nefericirea.

Simtim ca in noi se desfasoara simultan doua identitati: eul nostru si mintea care ne copleseste si ne subjuga. Astfel apare in suflet o batalie foarte surda de eliberarea a spiritului.

Unii dintre noi suntem atat de acaparati de aceasta imensa putere a mintii noastre, incat nici macar nu mai ajungem sa constientizam faptul ca am devenit de fapt robi.

Altii dintre noi, constientizam inrobirea si ne straduim sa scapam de ea, de a recastiga suverantitatea fiintei noastre, a sufletului nostru.

Alti oameni, putini la numar, reusesc sa doboare puterea mintii, sa iasa din aceasta robie.

Si cum au reusit victoria asupra mintii? Prin straduinta, au coboarat mintea lor in salasul sufletului, al fiintei, al sinelui interior, adica in inima. Mintea a coborat in inima; s-a produs o simbioza, s-a contopit cu sufletul.

Starea celui care ajunge la aceasta performanta este una de beatitudine, de bucurie permanenta, liniste si binecuvantare. Se numeste Iluminare.

Sunteti cumva familiari cu urmatoarele afirmatii?

Voi fi fericit atunci cand voi avea suficienti bani.

Voi fi fericit atunci cand imi voi gasi partenerul potrivit.

Voi fi fericit atunci cand voi avea un serviciu mai bun.

Voi fi fericit cand voi fi mai bine vazut, voi avansa in functie si voi fi apreciat.

Voi fi fericit atunci cand voi avea un copil.

Voi fi fericit atunci cand ma mut intr-o casa noua si imi schimb si masina.

Voi fi fericit atunci cand copii vor termina facultatea.

Voi fi fericit cand voi slabi.

Voi fi fericit cand voi fi la pensie.

Voi fi fericit cand….

Indiferent de numarul conditiilor care le punem pentru a fi fericiti, niciodata nu vor fi de ajuns.

Alergam zilnic sa realizam cat mai multe astfel de dorinte. Si ne implicam, trudim, depunem efort, consumam energie, ne motivam, ne ambitionam, insa parerea mea este ar trebui sa privim mai intai la un hamster, in cusca lui, ce alearga pe o roata. Stiti ce efort depune saracul soricel? Incredibil.

Si noi ne invartim, si alergam, incercand din greu sa controlam situatia, sa facem in asa fel ca evenimentele exterioare sa ne fie favorabile, ca totul sa decurga asa cum dorim, traind permanent cu teama de a nu pierde ceea ce am obtinut deja.

Toate afirmatiile anterioare nu constituie decat Mitul ,, voi fi fericit cand…’’ Acest sentiment este imbietor, insa ne plaseaza constienta intr-un plan de viitor, poate chiar iluzoriu.

E bine sa ne gandim la viitor, cu siguranta, insa acesta este de regula,o oglindire aceea ce facem acum, in momentul prezent.

Momentul optim in care ar trebui sa fim fericiti este chiar cel actual, acum. Sa profitam de fericire acum si sa nu mai extrapolam acest sentiment intr-o speranta, intr-o posibila stare viitoare.

Supraevaluam de prea multe ori stari ale fericirii produse de lucruri materiale pe care le detinem.

Ne imaginam cat de minunat ar fi sa conducem noua noastra masina, sa mergem intr-un concediu mult visat, sa avansam la serviciu si sa castigam mai multi bani, etc, insa odata castigate aceste lucruri, nu atingem fericirea asteptata. Parca dispare incet , incet, parca se scurge printre degetele noastre si nu stim cum o putem opri la noi. Ne obisnuim rapid cu lucrurile care credem noi ca ne fac fericiti, insa constatam cat de curand ca insufletirea dispare cu fiecare clipa in care traim experienta respectiva.

Hai sa rationam putin si sa iesim din aceasta transa care ne induce in eroare, ca fericirea consta in a ,,avea mai mult si mai bine, candva’’.

Sa incercam sa fim fericiti acum, cu ceea ce avem la dispozitie.

Un intelept spunea : ,, Cine este bogat? Acela care se multumeste cu ceea ce are’’

In urma rezultatului deosebit avut de catre prietenul meu Narcis Iosif, la un concurs de alergare, mi-am dat   seama ca, in orice domeniu al vietii noastre, pasii catre succes sunt in mare parte aceeasi.
Narcis a alergat 105 km la Ultramaratonul Ciucas X3, traseul avand o diferenta de nivel de 5.000 m. Va inchipuiti? 105 km nu este o distanta oarecare de alergare. La aceasta se mai adauga cei 5.000 m   diferenta   de nivel, care reprezinta, pentru a va da seama, sa urci in alergare de 5 ori Ceahlaul, de la Durau   pana la Toaca   sau de 4 ori de la Busteni pana la Babele.
Distante si urcari impresionante; nu oricine este in stare de acest lucru.
Asa este si in viata: unii au realizari extraordinare, foarte inalte si temerare, insa am constatat in toate   cazurile, aceeasi reteta a succesului.
De cand il stiu pe Narcis, il aud vorbind doar despre alergare. Este marea lui pasiune, viata lui.
Se gandeste in permanenta la concursuri, isi imagineaza starile de flux prin care va trece, povesteste cu   patima experientele si trairile avute.
Si ce imi place mult la el: are o viziune, un plan de urmat in viata de alergator, viseaza sa progreseze in   ceea   ce face. Are tinte ridicate, obiective intermediare cat mai provocatoare, munti cat mai inalti de   alergat.
Totusi, oricat de frumos ai visa, realitatea este putin diferita. Sa poti face ceva, nu este chiar asa de simplu.   Trebuie sa treci putin si la munca. Si aici, Narcis este cel mai muncitor dintre noi. Zilnic se antreneaza, alerga zeci de kilometri, merge la sala sa-si intareasca muschii, participa la diverse concursuri de verificare.
De asemenea, se documenteaza despre noi metode de pregatire fizica si mentala, studiaza metode de nutritie, produse de genul suplimentelor alimentare care i-ar putea imbunatati performanta. Poarta discutii elaborate cu diversi alti alergatori pentru a schimba pareri si a se documenta de la acestia.
Intr-un cuvant, invata zilnic lucruri despre fenomenul alergarii in general.
Si dupa atat de multa pasiune pusa, atatea planuri minutioase, pasi mici de facut ce rezulta dintr-un obiectiv general, antrenament si retineri, vine si ziua ce mai frumoasa si asteptata, aceea a marelui concurs, a marei alergari.
Pleaca cu entuziasm, in forta , incepe urcusul, domol. Peisajul este fantastic, energia celorlati debordanta. Multa bucurie, entuziasm si tinerete. Se alearga in ritm, ordonat, temperat. Panta chiar daca abrupta, dar deocamdata abordabila.
Insa muntele Ciucas vrea sa-si arate maretia. Prapastiile incep sa isi faca aparitia, cararile se ingusteaza, stanci cat mai inalte. Poteca incepe sa puna dificultati, din ce in ce mai grele.
Incepe adevarata urcare. Privesti catre varf, este in departare, iar urcarea nu se mai termina.
Mergi din greu, muschii dor intens, respiratia nu mai face fata , vezi un varf, crezi ca acolo trebuie sa ajungi, insa iti dai seama ca nu ai terminat; apare alt varf si mai departe, iar urcarea continua anevoios.
Apare descurajarea, apar nervii, oare de ce ma chinui asa, oare ce gandesc, ce mi-a trebuit? Totusi continui cursa in ciuda dificultatilor.
Te prinde noaptea in munti, bezna este totala si infricosatoare, ceasul iti indica ca mai ai de alergat inca 50 de kilometri, cam in 9 ore. Oare ce sentimente te domina? Totul este in contratimp si dificil. Ploaia si frigul Ciucasului iti intra pana in maduva oaselor.
Ai vrea sa te opresti insa nu poti face acest lucru: tu trebuie sa termini cursa. Pe de alta parte, cand te privesti in ce stare de oboseala,frig, foame si dezhidratare esti, mentalul iti abandoneaza orice urma de speranta ca vei ajunge la finish, iti sopteste ca mai bine te opresti, abandonezi. Este o lupta groaznica cu tine insuti intr-un labirint neparcurs. Daca ai puterea de a continua, iti indeplinesti visul si vei deveni propriul tau erou; daca abandonezi, poate ca vei fi rusinat de tine insuti toata viata. Este un moment critic, in care trebuie sa decizi sa razbati, sa devii invingator.
Iti trebuie multa determinare sa poti continua pentru a ajunge la final. Multa putere psihica si tarie de caracter. Trebuie sa accepti suferinta.
Iar apoi, dupa ganduri si chinuri cumplite de toate felurile, intr-o departare, printre crengile copacilor, in plina noapte, se zareste o luminita, se intrevede bucuria victoriei. Nu prea departe este linia de finish , locul unde vei iesi victorios, fericit si multumit de tine. Locul in care vei fi aplaudat si unde vei deveni model si inspiratie pentru ceilalti.
Este tare frumos cand pasesti linia de finish!
In urma acestei experiente extreme a prietenului meu Narcis Iosif, care nu a renuntat niciodata la crezul sau, mi-am dat seama ca formula succesului este in linii mari aceeasi, in orice domeniu am activa.
Fie ca este vorba de sport, fie ca activam in business, educatie, sanatate, servicii, sau orice altceva, in principal parametrii succesului sunt aceeasi:
-pasiune puternica;
-viziune;
-obiective intermediare;
-munca / actiune;
-invatare permanenta;
-determinare;
– acceptarea suferintei;
– nu renunti niciodata.
Daca respectam aceste ingrediente si mai adaugam si alte lucruri folositoare, cred ca putem sa avem rezultate remarcabile in orice domeniu. Cred cu tarie ca fiecare dintre noi poate accesa succesul!

Bravo Narcis Iosif! Esti tare!

Despre aceasta regula cu numarul 6 am aflat din cartea lui Benjamin Zander – ,, Arta Posibilului”.

Autorul este dirijorul orchestrei simfonice din Boston si de asemenea, sustine seminarii de leadership la importante corporatii americane.

Astfel, Ben Zander se afla la un moment dat in biroul unui prieten al sau, prim ministru al unei tari si discutau diverse lucruri comune.

Deodata a dat buzna inauntru un consilier al primului ministru, foarte infuriat, gesticuland nervos, racnind, izbind si dand cu pumnul in masa.

Foarte calm prim ministru tarii gazda il admonestaza:

-Peter, ii spune el, fi te rog amabil si aminteste-ti Regula numarul 6, la care Peter se calmeaza pe loc, isi cere scuze si se retrage.

Dupa acest incident, cei doi isi reiau discutia inceputa initial.

Dupa aproximativ 20 de minute, linistea este din nou intrerupta de o femeie isterica, cu parul in vant si gesticuland puternic. Din nou intrusa este salutata cu urmatoarele cuvinte:

– Mary, aminteste-ti, te rog, de Regula numarul 6.

Imediat doamna se calmeaza, isi cere scuze si se calmeaza.

Cand scena se repeta a treia data, Benjamin Zander il intreaba foarte curios pe primul ministru ce se intampla, care este secretul Regulii numarul 6.

-Foarte simplu, raspunde prim ministrul: Regula numarul 6 este ,, Nu te lua prea in serios”.

– Ah, este o regula foarte buna.

Dar curiozitatea merge mai departe:

– Si care sunt celelale reguli?

– Nu mai exista altele.

Din aceasta relatare am retinut ca atunci cand suntem prinsi in diverse probleme importante si urgente, cand simtim ca acestea ne depasesc, ca nu mai putem sa le facem fata, ca ne provoaca incordare si tensiune, este bine sa ne oprim pentru un moment, sa ne luam o pauza de relaxare, poate chiar sa abordam cu umor situatia si sa actionam cu mai multa intelegere si intelepciune, fara furie si nervozitate, poate chiar sa ne distantam putin de probleme pentru a le putea privi cu obiectivitate.

Poate că ajungem într-un anumit moment al vieții în care o stare de nemulțumire ne   invadează. Ce fac eu de fapt? Trăiesc așa cum îmi doresc? Are însemnătate viață mea? Mă   simt împlinit?
Cu siguranță că fiecare dintre noi avem astfel de momente în care ne punem întrebări și   căutăm răspunsuri. Facem rezumate ale viețîi și cel puțin în cazul meu, îmi dau seama că   de  multe ori rămân dezamăgit. Mi-aș fi dorit parcă să fac mai mult și în special să fac   lucruri utile pentru cei din jur.
Dar timpul trece rapid, pe neobservate și am ajuns la concluzia că trebuie să fac o   schimbare radicală în viață mea. Altel nu se mai poate, este imperativ, nu exista alta   alternativa! Trebuie să mă reinventez și mai cu seama să încep să fac lucruri care au semnificație pentru mine, pentru a mă simți împlinit.
Efoarte ușor să spui că vrei să te schimbi. Lucrul în sine este insa, deosebit de dificil. Va spun din experienta.
Așa încât, mi-am amintit o povestire pe care am aflat-o de la maestrul Andy Szekely și care este foarte elocventă în acest caz.
Vulturii din munțîi Anzi trăiesc în medie cam 70 de ani. Începând cu vârstă de 40 de ani, ghearele lor devin mai puțin rezistente, își pierd ascuțimea și nu mai sunt capabile să prinda cu eficiență prada din zbor.
De asemenea, ciocul devenit prea lung și flexibil nu-l mai ajută la sfasiatul prăzii.
Aripile au îmbătrânit, penele s-au îngroșat și rărit, așa încât îi afecteaza zborul.
Vulturul andin are însă un instinct grozav de supraviețuitor. În această stare jalnică în care se află, nu are decât două opțiuni: să moară sau să treacă printr-un dureros proces de transformare timp de 150 zile.
Toți vulturii aleg a două varianta: aceea de a acceptă transformarea. Și aceasta nu este deloc ușoară; este cu multă durere, suferință și sânge.
Astfel, își găsește o crăpătura într-o stâncă înaltă, unde își face un adăpost.
Acolo el începe să își lovească ciocul de piatră, de nenumarate ori până ce acesta se rupe. Va dați seama ce durere suportă.
După ce rămâne fără cioc, așteaptă săptămâni bune până îi crește altul nou.
Iar după aceasta, continuă transformarea: cu ciocul regenerat, își smulge ghearele și așteaptă iarasi câteva săptămâni să-i crească altele.
Iar apoi, cu o ultima sforțare, cu ciocul și ghearele înnoite, își smulge vechiul penaj, rămânând gol pentru iarăși câteva săptămâni. Acum este deosebit de vulnerabil, slăbit și neajutorat.
Însă el are încredere în instinctul lui; în curând noul penaj începe să apară, se dezvoltă, iar vulturul începe în curând să își exerseze zborul.
Acum este o pasăre nouă, cu aceeași semeție inițială: are pene tinere, gheare puternice și cioc nimicitor.
Astfel, fiind cu totul nou, își reia faimosul zbor peste înălțimile lumii și reușește să mai trăiască încă 30 de ani.
Aceeași stare o resimt și eu momentan: simt că aripile s-au rarefiat, parcă mușchii ar vrea să se odihnească, vederea nu mai este atât de ageră, reactivitatea este încetinită.
Însă nu îmi fac niciun fel de griji; mă voi înnoi asemenea vulturului, îmi voi întări determinarea și motivația, îmi voi accelera încrederea în mine și dorința de reușită, voi pluti cu încredere peste orice obstacol ar putea apare în calea zborului.
Sunt în starea de ,, vultur”!

 Mi-am dat seama ca singur stau in propria mea cale, singur imi opresc drumul.
Zi de zi fac aceleasi lucruri si imi inchipui ca voi avea un altfel de viitor. Ce iluzie!
Chiar daca astazi fac ceva, iar maine alt lucru, in esenta nu schimb nimic, fac lucruri care se   repeta zilnic, luna de luna, an de an. Si ghiciti ce se va intampla! Viata mea care urmeaza,   viitorul, totul va fi previzibil, nu va diferi cu nimic de starea pe care am trait-o ieri si pe care   o traiesc in prezent. Nu va fi un viitor, imi pare rau sa o spun, ci un trecut repetitiv.
Sinele meu vechi este prezent oriunde, chiar si in viitor. Vechea mea personalitate va   apartine viitorului.
Pretind ca voi fi altcineva, ca voi trai o altfel de viata, insa cu sinele meu cel vechi. Cred ca   voi apartine viitorului cu vechea mea haina. Nu ma reinventez, insa ma consider schimbat.   Noul sine al personalitatii mele nu este decat in imaginatia mea. Cred ca ma manifest eu insumi, ca imi exprim identitatea, insa sunt victima propriilor perceptii exterioare.
Incerc sa ma vad altfel, innoit, insa gandurile din trecut ma invadeaza ca un torent urias. Imi creez scenarii ingrozitoare; declar ca sunt curajos, insa imi este frica; incerc sa fiu permanent deasupra liniei de plutire, insa mereu bratele mele obosesc.
Atribui semnificatie unei actiuni, insa rezultatul nu este de fiecare data asa cum l-am anticipat.
Ma simt prizonierul propriului corp, sunt un captiv al mediului si timpului, conditionat al unei stari de a fi subconstiente si observ neputincios cum execut automat niste programe mentale pe care le-am absorbit fara sa imi dau seama si care nu ma reprezinta.
Gandesc zi de zi la fel, realizez aceleasi actiuni si traiesc permanent aceleasi emotii.
Dar va spun un secret: cred cu tarie ca viata mea se va schimba. Ma mint singur:(
Cu aceeasi activitate cerebrala, cu aceleasi legaturi sinaptice intepenite in atat de multi ani, eu ma vad progresand. Imi dau seama ca identitatea mea , personalitatea mea, sunt viciate de confortabilitate, lipsa de efort si automatisme. Mentin acest proces fara intrerupere, tin cu dintii de el, zi de zi. Prin urmare, ce se va intampla cu siguranță? Ziua de iei devine ziua de maine, astfel incat de fapt – trecutul meu devine viitorul meu.
Parca nu ma prea incanta ideea. Cunosc deja trecutul si imi doresc ceva nou de acum inainte.
Noi selectam un viitor potential diferit si speram ca vom ajunge la el, facand aceleasi actiun i. Poate ca din punct de vedere emotional este placut, traim cu speranta unui viitor asa cum il imaginam, insa deziluzia pluteste deasupra noastra. Facem mereu aceleasi lucruri sperand sa obtinem rezultate diferite. Câtă nebunie!
Asadar, cei mai multi dintre noi gandim in trecut, folosim aceleasi procese mentale dobandite inca din copilarie, traim exact aceeasi viata in fiecare zi, facem aceleasi lucruri repetitiv, vedem aceeiasi oameni, cream aceleasi experiente, astfel incat ajungem prizonierii propriei noastre lumi, propriului nostru mediu.
Am scris aceste lucruri nu ca urmare a unui sentiment de tristete sau dezamagire, asa cum ar putea sa se inteleaga, ci vreau sa ma refer in continuare la cat de grea este adevarata schimbare.
Schimbarea, evolutia, sunt cuvinte la moda acum. Multi le rostim, insa cred ca de multe ori nu constientizam ce inseamna acest lucru; vrem schimbare insa in acelasi timp nu suntem dispusi sa renuntam la comoditate, vrem un altfel de viitor, insa ne pastram starea de suficiență si de familiaritate.
Din punctul meu de vedere, adevarata schimbarea este un lucru foarte anevoios si dureros.
Implica deturnarea circuitelor de gandire, dupa ce ani de zile le-am exersat inconstient, include demontarea vechilor atitudini, credinte si perceptii intiparite in mod repetat in structurile noastre neunorale.
Sinele tau vechi dispare, vechea ta personalitate moare. Te afunzi in necunoscut, renunti la ceea ce este obisnuit, cunoscut si familiar.
Te vei afunda intr-un vid confuz, nu stii ce te asteapta, nu poti previziona viitorul, totul devine disconfort si neliniste.
Dar poate ca acesta este momentul cheie. Esti asemenea pasarii Phoenix care se arunca singura in foc si arde pana ce se transforma in cenusa. Vechiul sine trebuie sa moara pentru ca noul ,, tu” sa renasca. Bineinteles ca produce disconfort.
Intrebarea care se pune acum: cât de dispusi suntem sa facem cu adevarat aceste schimbari?

De multe ori mi s-a intamplat sa am nevoie de ceva: de ajutor intr-o anumita problema, de sprijin, de un sfat, o vorba inteleapta sau chiar de un ajutor financiar.

Ce am facut in acest caz? Bineinteles am apelat la ajutorul rudelor si prietenilor, care de cele mai multe ori m-au ajutat in masura posibilitatilor.

Ce am observat interesant este faptul ca de cele mai multe ori am fost in totalitate sprijinit de catre niste cunostinte intamplatoare – prieteni ai unor prieteni – oameni care nu erau nici necunoscuti, nici prieteni apropiati. Aceste persoane le-am cunoscut intamplator, de abia stiu cine sunt, nu avem lucruri apropiate, nu avem sau avem foarte putine cunostinte comune, insa cu toate acestea mi-au oferit ajutorul lor. Omul in general, este dornic sa ajute neconditionat, daca poate.

Genul acesta de relatii de care am avut parte sunt numite ,, legaturi slabe”.

Eu am constatat ca aceste ,, legaturi slabe” sunt adesea mai importante decat prietenii sau rudele de care suntem atasati prin legaturi tari, deoarece legaturile slabe ne dau acces la niste retele sociale din care altminteri nu facem parte.

Daca suntem inconjurati permanent de legaturi tari, prieteni, rude, nu aflam de multe informatii si oportunitati care apar, fiindca tot timpul discutam cu prietenii cei mai buni, lucram alaturi de ei, citim acelasi tip de lectura, avem preocupari comune. In momentul in care ei au aflat de o noua oportunitate , noi stim deja, la randul nostru, despre ea.

Din contra, cunostintele cu care avem legaturi slabe – persoane de care ne ,, ciocnim” intamplator, sunt aceia care ne dau informatii noi, lucruri si oportunitati noi, modele diferite de rationament – de care altminteri nu am fi aflat niciodata.

Mi-am dat seama ca daca nu as avea multe legaturi slabe, as fi lipsit de informatii venite din alte elemente ale sferei sociale si as fi limitat doar de stirile si perceptiile prietenilor apropiati.

Ceea ce doresc eu sa recomand este faptul ca pe langa legaturile tari date de catre rude si prieteni, este bine sa ne cultivam si cat mai multe legaturi slabe, diverse cunostinte, oameni pe care ii intalnim destul de rar , neavand relatii apropiate, dar care ne pot aduce destula plus valoare in viata noastra.

 Am citit recent cartea ,, Puterea Prezentului” a lui Eckhart Tolle.

 Marturisesc ca nu am inteles nimic. Desi pare usoara, capitolele ei trateaza teme profunde  si de aceea nu am putut-o citi neintrerupt deoarece, dupa fiecare capitol, am fost tentat sa o  las din mana pentru a ma gandi la cele citite. Ideile mi s-au amestecat treptat ajungand in  final la un conglomerat pe care nu am putut sa-l disec in idei punctuale, asa dupa cum sunt  obisnuit.

 Am apelat totusi la recenzii ale acestei lucrari si am inteles ca Eckhart Tolle vine cu teza de a  ne concentra pe ceea ce suntem noi acum, astazi. Mereu ne gandim la ce s-a intamplat in  trecut, ce s-ar putea intampla in viitor, dar mai niciodata nu ne ancoram in momentul  prezent, pentru a ne bucura de el. Inseamna sa fim prezenti in, acum”, ca putem sa facem ca  fiecare moment din viata sa insemne ceva.

 Asa cum va spuneam, nu am inteles prea multe la inceput, insa norocul meu a fost sa aflu de  o poveste orientala care m-a facut pe loc sa remarc ce inseamna sa traiesti cu intensitate clipa de acum, ce inseamna sa faci din fiecare clipa traita, o adevarata incantare.

Asadar, un maestru zen fiind foarte batran, era pe patul de moarte si si-a anuntat discipolii ca pana in cursul serii nu va mai fi cu ei. Auzind, acestia au venit la el sa il vada  si sa primeasca un ultim cuvant de invatatura.

Insa, dintre toti, ucenicul cel mai apropiat al maestrului a plecat la piata. Ceilalti contrariati l-au apostrofat:

– Maestrul tau isi da duhul in coliba sa si tu pleci la piata?

Discipolul le-a raspuns:

-Stiu ca maestrului ii place o anumita prajitura, asa ca ma duc sa i-o cumpar.

Prajitura era greu de gasit, dar in cele din urma a reusit sa o cumpere si a venit cu ea in fuga la maestru.

Discipolii adunati in jurul maestrului erau ingrijorati – acesta parca astepta pe cineva. Deschidea ochii si se uita , apoi ii inchidea iar. Cand sosi in sfarsit discipolul , maestrul ii spuse: ,, Asadar ai venit. Unde este prajitura?”

Discipolul scoase prajitura, fericit ca maestrul intrebase de ea.

Maestrul muribund lua prajitura si o manca cu foarte mare placere.

Cineva l-a intrebat: ,, Care este ultimul tau mesaj maestre? Care sunt cuvintele pe care vrei sa le tinem minte?”

Maestrul a zimbit si a spus: ,, Ah, prajitura aceasta e delicioasa!”

Acum am inteles intreg mesajul lui Echart Tolle. Asta inseamna un om care traieste aici si acum: ,, Prajitura asta e delicioasa!” In fata momentului prezent, chiar si moartea este lipsita de relevanta. Momentul urmator este anulat, nu are nicio insemnatate. Acest moment – aceasta prajitura e delicioasa! Prezentul este singura clipa pe care o stapanim, singura noastra certitudine. Este frumos mesajul lui Eckhart Tolle, acela de a ne gandi mai putin la trecut ( lucrurile deja s-au consumat ) si de a ne preocupa mai putin viitorul ( este doar o asteptare a noastra ) si sa ne bucuram in totalitate, sa traim cu intensitate singura noastra certitudine care este clipa prezenta.

Deci, ,, prajitura voastra este delicioasa?”