Primele forme de viata de pe pamant au fost initial organisme monocelulare . Dupa cum este si denumirea lor, acestea erau formate doar dintr-o celula cu tot ceea ce implica ea: membrana, citoplasma si nucleu. Si astazi exista o mare varietate de astfel de forme de viata primitiva cum ar fi protozoarele, bacteriile, alge monocelulare, etc.
Interesant la toate acestea este forma de inmultire: prin divizare.
Celula ajunsa la o anumita maturitate se divizeaza, se imparte in doua entitati diferite, care la randul lor, ajunse la talia normala a celulei-mama, reproduc fenomenul.
Observati ce este interesant? Nicio celula nu moare in acest caz. Toate se divid, se amplifica, se inmultesc, insa niciuna dintre ele nu moare. Si daca constientizam ca aceste organisme monocelulare se gasesc si acum, putem spune ca exista o forma de viata care nu moare, nu dispare niciodata.
Vedeti, in jurul nostru se afla si o lume fara moarte, care nu dispare. Insa vazuta astfel , aceasta lume este cenusie, monotona, nu are nimic spectaculos, doar traieste, se divide si nimic altceva; nu evolueaza. Totul este rece si neinteresant, fix si plictisitor.
Insa la un moment, natura hotaraste sa renunte la monotonie, vrea evolutie, dezvoltare, viata intensa. Si de aceea apar forme evoluate mergand pana la maximul creatiei – omul.
Aici apare si problema, schimbarea esentiala. Inmultirea nu va mai fi asexuata ca in cazul organismelor monocelulare amintite anterior, ci apare sexualitatea, adica din unirea a doua celule cu informatii genetice diferite, apare o celula noua, cu propriul ei destin ereditar.
Doua celule se unesc si apare o a treia. Doi indiivizi inzestrati genetic diferit, creaza o noua fiinta cu propria spirala genetica. Insa dupa acest proces, cele doua celule intiale, cei doi indivizi creatori dispar, supravietuind doar creatia lor.
Apare deja moartea. Putem spune ca odata cu aparitia acestei forme de perpetuare, odata cu aparitia sexualitatii, moartea s-a nascut si ea. Putem vorbi de un tandem: sexualitate-moarte.
Lumea vie a evoluat: cei doi oameni din gradina Edenului au fost izgoniti datorita neascultarii lor, iar apoi au inceput sa se inmulteasca , sa stapaneasca pamantul, sa creeze, sa-si dezvolte spiritul inventiv, sa-si sporeasca inteligenta.
Daca ar fi ramas pe veci in Paradis, probabil ca omul nu si-ar fi putut manifesta spiritul creator, ar fi ramas intr-o lentoare laudativa, nu si-ar fi putut dezvolta potentialul infinit cu care a fost inzestrat.
Dar toate acestea prin moarte, care creaza succesiune, perpetuare, evolutie.
Oare moartea sa aiba o asa de mare importanta in dezvoltarea noastra?